Capcana Fiat

„Moneda fiduciară infinit de gonflabilă este cel mai mare truc magic și cea mai întunecată forță malefică din istorie.”

Moneda fiduciară se simte sigură. Se simte stabilă și familiară. Crești câștigând-o, economisind-o și plătindu-ți taxele în ea. Este unitatea de măsură pentru salariul tău, substanța pe care băncile o stochează pentru tine, mediul pe care îl folosești pentru a cumpăra orice, de la alimente la imobiliare. Este atât de adânc țesută în țesătura vieții cotidiene încât majoritatea oamenilor nu se opresc niciodată să-i pună la îndoială natura, originile sau traiectoria inevitabilă. Dar sub această suprafață de normalitate, moneda fiduciară este o bombă cu ceas. Ea încurajează gândirea pe termen scurt, îi îmbogățește pe cei deja puternici și îți jefuiește în liniște viitorul. Este motivul pentru care totul pare mai scump, de ce clasa de mijloc dispare și de ce trebuie să alergii mai mult în fiecare an doar pentru a rămâne pe loc. Bine ai venit în capcana fiat: o închisoare atât de confortabilă încât majoritatea deținuților nu realizează că sunt încarcerați.

Inflația este adesea prezentată publicului ca un cost mic, acceptabil al creșterii economice. O rată constantă de 2% pe an care „stimulează” economia. În realitate, inflația este o taxă ascunsă pentru oricine deține numerar sau câștigă salarii fixe. Este impozitare fără reprezentare, impusă fără dezbatere, extrasă fără consimțământ și distribuită cu o inegalitate sălbatică. Pentru a înțelege cum funcționează inflația la nivelul său cel mai fundamental, ia în considerare un experiment mental. Imaginează-ți o economie mică cu doar două lucruri în ea: zece mere și zece dolari. Cu cererea și oferta în echilibru, prețul natural al unui măr este un dolar. Acum imaginează-ți că autoritatea responsabilă cu masa monetară decide să o dubleze, tipărind încă zece dolari, ajungând la un total de douăzeci. Numărul de mere nu s-a schimbat. Calitatea merelor nu s-a îmbunătățit. Nimic real nu a fost adăugat economiei. Dar acum douăzeci de dolari urmăresc aceleași zece mere. Piața se reechilibrează: un măr costă acum doi dolari. Merele nu au devenit mai valoroase. Banii au devenit mai puțin valoroși. Puterea de cumpărare a fiecărui dolar a fost redusă la jumătate. Aceasta este inflația în forma sa cea mai pură: mai mulți bani care urmăresc aceeași cantitate de bunuri, rezultând prețuri mai mari. Perspectiva crucială este că nu a fost creată nicio bogăție. A fost doar redistribuită, de la cei care dețineau dolarii originali la cei care au primit primii dolarii nou tipăriți.

Iată ce nu se predă în școli. Inflația nu afectează pe toată lumea în mod egal. Când sunt creați bani noi, aceștia intră în economie prin canale specifice: prin bănci, corporații, contracte guvernamentale și piețe de active. Oamenii cei mai apropiați de sursă beneficiază primii, deoarece pot folosi banii noi înainte ca prețurile să se ajusteze. Ei cumpără active, investesc în piețe și-și asigură câștiguri în timp ce puterea de cumpărare a fiecărui dolar este încă relativ intactă. Între timp, oamenii obișnuiți, cei care trăiesc din salarii sau venituri fixe, simt inflația mai târziu, după ce prețurile au crescut deja. Până când banii noi ajung în salariul muncitorului obișnuit, piața s-a reevaluat deja. Costul locuințelor, alimentelor, asistenței medicale și educației a crescut deja. Salariile muncitorului nu. Acest fenomen, identificat de economistul Richard Cantillon în secolul al XVIII-lea, explică de ce bogăția se concentrează în mâinile celor mai apropiați de băncile centrale și de politica monetară. Nu este o teorie a conspirației. Este o caracteristică structurală a modului în care funcționează moneda fiduciară. Sistemul este conceput, fie intenționat, fie ca o consecință emergentă a arhitecturii sale, pentru a transfera bogăția de la salariați la deținătorii de active, de la periferie la centru, de la mulți la puțini.

Sistemele fiduciare sunt, prin natura lor, bazate pe datorii. Într-o economie fiduciară, banii sunt datorie. Când guvernele cheltuiesc mai mult decât câștigă, ele se împrumută. Când consumatorii doresc mai mult decât-și permit, ei se împrumută. Când afacerile vor să se extindă, ele se împrumută. Întregul sistem depinde de expansiunea continuă a creditului. Băncile centrale mențin această mașinărie în funcțiune prin menținerea artificială a ratelor dobânzilor la niveluri scăzute, făcând împrumuturile ieftine și economisirea neprofitabilă. Când datoria devine prea mare, ele tipăresc mai mulți bani pentru a o acoperi. Acest lucru a produs cea mai mare bulă de datorii din istoria omenirii. La momentul scrierii acestui text, datoria globală depășește 300 de trilioane de dolari, mai mult de trei ori producția economică anuală a întregii planete. Matematica este inevitabilă. Dacă ratele dobânzilor cresc, datoria devine imposibil de plătit. Dacă tipărirea de bani continuă, moneda devine lipsită de valoare. Ambele căi duc la aceeași destinație: o reglare de conturi. Sistemul nu este doar fragil, este prins într-o spirală a morții auto-creată, unde fiecare intervenție creează condițiile care necesită următoarea intervenție, mai mare. Fiecare rundă de tipărire diluează moneda și mai mult, ceea ce necesită mai multă tipărire pentru a deservi aceleași datorii, ceea ce diluează moneda și mai mult. Nu există echilibru. Există doar accelerare către inevitabil.

Arhitectura acestei capcane nu a fost un accident al istoriei. A fost concepută în secret, de un grup restrâns de oameni puternici care au înțeles exact ce creează. În noiembrie 1910, șase dintre cele mai influente figuri din finanțele americane s-au urcat într-un tren privat în Hoboken, New Jersey, cu destinația Insula Jekyll, în largul coastei Georgiei. Au călătorit sub nume false, ascunzându-și identitățile chiar și de hamalii trenului. Grupul îi includea pe senatorul Nelson Aldrich, președintele Comisiei Monetare Naționale; Abraham Piatt Andrew, asistentul secretarului Trezoreriei; Paul Warburg, un bancher de origine germană care fusese cel mai vocal susținător al reformei bancare centrale; Frank Vanderlip, președintele National City Bank of New York; Henry Davison, partener senior la J.P. Morgan; și Charles Norton, președintele First National Bank.

Împreună, acești oameni reprezentau sau controlau o concentrație uimitoare de capital național. Pe parcursul a aproximativ zece zile de întâlniri secrete, ei au elaborat planul pentru ceea ce avea să devină Sistemul Federal de Rezerve. Propunerea, cunoscută sub numele de Planul Aldrich, a stabilit un cadru pentru o autoritate bancară centralizată care putea emite monedă elastică, servi ca împrumutător de ultimă instanță și gestiona masa monetară cu o flexibilitate pe care standardul aur nu o permitea. Legea Federal Reserve a fost promulgată la 23 decembrie 1913, moment strategic ales când majoritatea reprezentanților congresului erau deja în vacanță. A înființat o bancă centrală compusă din douăsprezece bănci regionale de rezervă coordonate printr-un Consiliu central în Washington, D.C., o creație hibridă, parte publică și parte privată, cu operațiuni zilnice puternic influențate de aceleași bănci private pe care era, chipurile, menită să le reglementeze. Crearea Rezervei Federale a marcat o nouă eră în finanțele globale. A plasat puterea de a crea bani, cea mai importantă putere în orice societate, în mâinile unei instituții care operează în mare măsură dincolo de responsabilitatea democratică. Fiecare națiune importantă a adoptat în cele din urmă același model: Banca Angliei, Banca Centrală Europeană, Banca Japoniei, Banca de Rezerve a Indiei, Banca Centrală a Braziliei. Numele diferă, dar arhitectura este identică. Din aceste instituții izvorăște capcana monetară fiduciară modernă și tiparnițele lor finanțează războaiele, salvările financiare și transferurile de bogăție care definesc epoca noastră.