Marea Divergență

„Ce naiba s-a întâmplat în 1971?”

Cifrele nu mint. Graficele nu au agende ideologice. Iar când analizezi datele economice ale ultimului secol, tiparul este atât de evident, atât de inconfundabil, încât e nevoie de o orbire voluntară pentru a-l ignora. Ceva s-a întâmplat la începutul anilor 1970 care a alterat fundamental traiectoria economiei globale. Datele sunt cele mai clare în Statele Unite, unde rolul dolarului ca monedă de rezervă globală l-a plasat în epicentru, dar unda de șoc a ajuns în fiecare națiune de pe pământ. Fiecare indicator important, salarii, inegalitate, economii, datorii, costul vieții, spune aceeași poveste cu o claritate devastatoare.

Înainte de 1971, productivitatea muncii și compensațiile se mișcau în tandem. Pe măsură ce muncitorii deveneau mai eficienți prin instrumente mai bune, pregătire mai bună și procese mai bune, salariile lor creșteau proporțional. Aceasta nu era caritate, era rezultatul natural al unui sistem monetar care, oricât de imperfect, reflecta crearea de valoare reală. Muncitorul care producea mai mult câștiga mai mult. Valul în creștere ridica toate bărcile.

După 1971, liniile au divergit cu o viteză uluitoare. Productivitatea a continuat să crească, impulsionată de marșul neîncetat al tehnologiei. Dar salariile au stagnat. Câștigurile din toată acea eficiență crescută, din toate acele ore suplimentare de efort uman traduse într-o producție mai mare, au fost capturate nu de muncitorii care le-au produs, ci de cei care dețineau active financiare. Banii nou tipăriți au curs în sus, umflând prețurile acțiunilor și valorile imobiliare, în timp ce muncitorii care au creat efectiv bogăția erau plătiți într-o monedă care cumpăra mai puțin în fiecare an.

Datele privind inegalitatea veniturilor spun o poveste dură. Statele Unite oferă cea mai clară ilustrare, deoarece datele sale sunt cele mai granulare, dar tiparul s-a repetat în întreaga lume industrializată. După Marea Depresiune, s-a întâmplat ceva remarcabil: concentrarea veniturilor în rândul ultra-bogaților a scăzut. Clasa de mijloc s-a extins. Ponderea venitului național care revenea celor 90% de jos a crescut constant, deceniu după deceniu. Societățile deveneau, în termeni economici, mai echitabile. Nu prin redistribuire, ci printr-o creștere larg împărtășită.

Apoi a venit 1971, iar tendința s-a inversat cu o precizie aproape chirurgicală. Ponderea de 1% a celor mai bogați din venitul național a început să crească, în timp ce ponderea celor 90% de jos a început să scadă. Cei cu venituri mari, cei din percentila 95, au continuat să-și vadă veniturile crescând. Dar cei cu venituri medii și mici au văzut creșterea veniturilor lor reale stagnând. Munca grea valora mai puțin. Loialitatea față de un angajator a devenit irațională din punct de vedere economic. Contractul social care ținuse clasa de mijloc unită peste tot, de la Detroit la Düsseldorf, muncește din greu, economisește cu înțelepciune și vei prospera, a fost anulat în liniște.

Efectele corozive ale devalorizării monetare nu se distribuie la întâmplare. Ele lovesc cel mai puternic pe cei mai vulnerabili, lărgind fracturile sociale existente de-a lungul liniilor rasiale și de gen. Gândește-te la datele privind inegalitatea veniturilor rasiale în Statele Unite, unde dovezile sunt cel mai amplu documentate. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial până la începutul anilor 1970, decalajul dintre veniturile medii ale persoanelor de culoare și ale albilor se micșora. Se înregistra un progres real, nu suficient de rapid, nu suficient de lin, dar inconfundabil. Apoi, în jurul anului 1971, acest progres a stagnat. Convergența s-a oprit. Decalajul, care se micșorase de decenii, pur și simplu a înghețat și a rămas încăpățânat de rezistent la orice intervenție politică de atunci.

Dinamici similare s-au manifestat oriunde a existat marginalizare economică: populațiile indigene din Australia, comunitățile de imigranți din Europa, castele inferioare din India. Devalorizarea nu creează inegalitate, dar o fixează pe loc.

Dimensiunea de gen spune o poveste paralelă. Înainte de 1971, un singur venit putea susține o familie. Un tată sau o mamă putea lucra în timp ce celălalt părinte stătea acasă pentru a crește copiii, a gestiona gospodăria și a ancora comunitatea. După 1971, pe măsură ce salariile reale au stagnat și costul vieții a crescut, acest aranjament a devenit imposibil din punct de vedere economic pentru majoritatea familiilor. Femeile nu au fost doar „eliberate” în forța de muncă, ci au fost înrolate economic. Gospodăria cu două venituri a devenit o necesitate, nu o alegere. Din Statele Unite până în Regatul Unit, din Japonia până în Brazilia, națiunile au devenit economii cu două venituri aproape peste noapte, iar consecințele pentru viața de familie, creșterea copiilor și coeziunea socială au fost profunde.

Creșterea costului vieții din 1971 nu este o pantă lină. Este un zid. Gândește-te la un singur punct de date care surprinde absurditatea: o conservă de supă de roșii Campbell's. Timp de aproape o sută de ani, prin două războaie mondiale, o depresiune globală și nenumărate recesiuni, prețul unei conserve de supă Campbell's a rămas remarcabil de stabil la aproximativ zece cenți. Apoi, începând cu începutul anilor 1970, prețul a început să crească. Astăzi, aceeași conservă costă mai mult de un dolar. Supa nu s-a îmbunătățit. Rețeta nu s-a schimbat. Conserva are aceeași dimensiune. Ceea ce s-a schimbat au fost banii.

Fiecare țară are propria versiune a acestei povești: pinta britanică de lapte, pâinea germană, kilogramul brazilian de orez. Produsul rămâne același; prețul crește pentru că unitatea de măsură continuă să se micșoreze.

Locuințele spun aceeași poveste, dar cu consecințe umane mult mai devastatoare. Înainte de 1971, un tânăr muncitor din aproape orice națiune industrializată putea economisi câțiva ani și-și putea cumpăra o casă. Prețul median al unei locuințe era aproximativ de două până la trei ori venitul median al gospodăriei. Astăzi, acest raport a crescut la opt, zece sau chiar cincisprezece ori în orașe de la New York la Londra, Sydney la Vancouver, Auckland la München. O întreagă generație a fost exclusă de pe piața proprietății. Nu pentru că sunt mai leneși sau mai puțin talentați decât părinții lor, ci pentru că monedele în care sunt denominate salariile lor au fost sistematic devalorizate, în timp ce activele pe care trebuie să le cumpere au fost sistematic inflaționate.

Petrolul, alimentele, educația, sănătatea, fiecare cost esențial a urmat aceeași traiectorie. Indicele Prețurilor de Consum, care măsoară costul general al bunurilor și serviciilor, a crescut neîncetat din 1971, într-un tipar imposibil de explicat doar prin fundamentele cererii și ofertei. Numitorul comun în toate aceste sectoare nu este lăcomia, nici globalizarea, nici tehnologia. Sunt banii. Când verși trilioane de unități monetare nou create într-o economie, fie că sunt dolari, euro, lire sterline sau yeni, prețurile trebuie să crească. Aceasta nu este o teorie. Este aritmetică.