1971: Ziua în care lumea s-a desprins de realitate

„Acel cuvânt, temporar, este cea mai scumpă minciună din istoria financiară.”

Dacă studiezi graficele datelor economice pe termen lung, salariile, inegalitatea, nivelurile datoriilor, costul vieții, ratele de economisire, productivitatea, vei observa ceva remarcabil. Aproape toate și rup tendințele istorice în jurul aceluiași an. Linii care urcaseră împreună decenii la rând, dintr-odată diverg. Relații care fuseseră stabile generații întregi se destramă brusc. E ca și cum un cutremur ar fi lovit fundațiile economiei globale și tot ce era construit pe acele fundații a început să se miște și să crape. Anul acela este 1971.

Înainte de 1971, productivitatea și salariile creșteau împreună. Când muncitorii deveneau mai eficienți, când produceau mai mult pe oră, erau recompensați cu salarii proporțional mai mari. Asta avea sens intuitiv și reflecta un principiu de bază al echității: produci mai mult, câștigi mai mult. După 1971, aceste linii au divergent violent. Productivitatea a continuat să crească, propulsată de inovația tehnologică neîncetată. Dar salariile s-au plafonat. Muncitorul mediu producea din ce în ce mai multă valoare în fiecare an, dar primea o parte tot mai mică din acea valoare în schimb.

Pentru a înțelege de ce s-a întâmplat asta, de ce economia modernă se simte ca o bandă de alergat care accelerează continuu în timp ce tu rămâi pe loc, trebuie să revizităm ziua în care lumea s-a desprins în tăcere de realitate.

În iulie 1944, în timp ce Al Doilea Război Mondial se apropia de sfârșit, delegați din 44 de națiuni aliate s-au adunat la Hotelul Mount Washington din Bretton Woods, New Hampshire. Sarcina lor era monumentală: să conceapă o nouă ordine monetară internațională care să prevină devalorizările competitive și războaiele comerciale care contribuiseră la Marea Depresiune și, prin extensie, la războiul însuși.

Sistemul pe care l-au creat era elegant în simplitatea sa. Dolarul Statelor Unite urma să servească drept monedă de rezervă globală, ancora de care toate celelalte monede urmau să fie legate. Dar dolarul însuși urma să fie ancorat la aur, la o rată fixă de 35 de dolari pe uncie. Orice guvern străin putea prezenta dolarii săi excedentari Trezoreriei Statelor Unite și să primească aur în schimb, la acea rată garantată.

Era un standardul aur imperfect. Mediat prin dolar, mai degrabă decât direct prin aur. Dar era un standard, totuși. Exista o ancoră fizică. Sistemul impunea disciplină. Dacă Statele Unite tipăreau prea mulți dolari, alte națiuni puteau pur și simplu să-i răscumpere pentru aur, golind seifurile americane și forțând responsabilitate fiscală.

Ancora a rezistat peste douăzeci și cinci de ani, iar în acei ani, economia globală a cunoscut o creștere, stabilitate și prosperitate larg răspândită fără precedent. Acest aranjament este motivul pentru care povestea banilor moderni este, în parte, o poveste americană: dolarul se afla în centrul rețelei, iar fiecare altă monedă era legată de el. Ce se întâmpla cu dolarul se întâmpla, prin extensie, cu lumea.

Până la sfârșitul anilor 1960, Statele Unite cheltuiau excesiv. Duceau Războiul din Vietnam. Un conflict care consuma cantități uluitoare de oameni, materiale și bani, în timp ce, simultan, construiau statul social al „Marii Societăți” acasă. Aceasta era capcana clasică „Arme și Unt”: o națiune care încerca să ducă război în străinătate și să finanțeze programe sociale acasă, fără a cere cetățenilor să plătească pentru niciunul dintre ele prin taxe. Soluția, ca întotdeauna, a fost să tipărească. Statele Unite creau mai mulți dolari decât aveau aur pentru a-i susține. Și alte națiuni au observat.

Franța, sub președintele Charles de Gaulle, a început să-și răscumpere agresiv dolarii excedentari cu lingouri de aur, trimițând nave peste Atlantic pentru a colecta metalul. Alte națiuni au urmat. Seifurile de aur de la Fort Knox au început să se golească într-un ritm alarmant.

Într-o duminică seară, pe 15 august 1971, președintele Richard Nixon a apărut la televiziunea națională. Într-un discurs care a întrerupt popularul serial western Bonanza, ales deliberat pentru a maximiza audiența, el a anunțat că Statele Unite suspendă „temporar” convertibilitatea dolarului în aur. Acel cuvânt „temporar” este poate cea mai scumpă minciună din istoria finanțelor umane. Fereastra de aur nu s-a mai redeschis. Suspendarea temporară a devenit permanentă. Și prin acest singur act, întreaga arhitectură monetară a economiei globale a fost transformată.

În acea seară de august, fiecare monedă de pe pământ a devenit monedă fiduciară. Pentru prima dată în toată istoria omenirii, întregul glob funcționa cu bani care nu aveau absolut nicio acoperire fizică. Nu acoperire parțială. Nu acoperire imperfectă. Nicio acoperire deloc. Banii valorau cât spuneau guvernele că valorează, și nimic mai mult. Acest lucru a schimbat structura de stimulente a civilizației peste noapte, în moduri care încă se desfășoară la peste cincizeci de ani distanță.

În primul rând, banii au devenit datorie. În sistemul fiduciar post-1971, banii noi sunt creați atunci când este emis un împrumut. Când o bancă acordă un împrumut, nu împrumută depozite existente, ci creează bani noi din nimic, bani care există doar ca o înregistrare contabilă. Pentru a avea mai mulți bani în sistem, trebuie să creezi mai multă datorie. Creșterea economică perpetuă, imperativul care conduce toate politicile moderne, necesită o expansiune perpetuă a datoriei. Acest lucru creează un sistem dependent structural de împrumuturi, un sistem în care reducerea îndatorării nu este doar dureroasă, ci potențial catastrofală.

În al doilea rând, decalajul dintre salarii și productivitate s-a deschis ca o rană. Înainte de 1971, pe măsură ce muncitorii deveneau mai productivi datorită tehnologiei și îmbunătățirilor proceselor, salariile lor creșteau în tandem. Câștigurile din productivitate erau împărțite între capital și muncă. După 1971, productivitatea a continuat să crească, dar salariile au stagnat. Câștigurile din productivitatea crescută au fost sifonate prin devalorizare monetară. Banii nou tipăriți nu au ajuns la muncitori, ci la cei care dețineau active: acțiuni, imobiliare, instrumente financiare. Cei mai apropiați de tiparniță de bani au devenit mai bogați. Cei dependenți de salarii au rămas în urmă.

Efectul Cantillon, observația că cei mai apropiați de crearea de bani noi beneficiază în detrimentul celor mai îndepărtați de aceasta, a trecut de la un concept teoretic la caracteristica definitorie a economiei moderne.

Suntem copiii anului 1971. Fiecare frustrare economică pe care o simți, sentimentul că muncești mai mult pentru mai puțin, că sistemul este trucat, că clasa de mijloc este golită, își are rădăcinile în acea seară de august când ultima ancoră de realitate a fost tăiată. Volatilitatea, inegalitatea, disperarea pe care le vedem astăzi sunt sunetul experimentului care își atinge limitele.